1000DF00806 Ediţia 4
4/52
Pompă pentru seringă Alaris™ PK Plus MK4
Prezentare generală a TCI
Prezentare generală a TCI
Relaţia doză-răspuns poate fi împărţită în trei părţi: relaţia între doza administrată şi concentraţia plasmatică (faza farmacocinetică),
relaţia între concentraţia din organul ţintă şi efectul clinic (faza farmacodinamică) şi relaţia între farmacocinetică şi dinamică. Obiectivul
final al administrării unei anumite doze de medicament este obţinerea efectului clinic dorit, pentru care este necesară o concentraţie
terapeutică specifică de medicament la locul de acţiune (receptor).
DISTRIBUȚIE
DOZĂ EXCREȚIE
METABOLIZARE
CONCENTRAȚIE PLASMATICĂ
CONCENTRAȚIE ÎN BIOFAZĂ
INTERACȚIUNEA CU RECEPTORUL MEDICAMENTULUI
EFECT
Fig. 1: Reprezentare schematică a proceselor farmacocinetice şi dinamice care determină relaţia între doza administrată şi intensitatea
efectului rezultat al unui medicament. Factorii farmacocinetici precum distribuţia, metabolizarea şi/sau excreţia determină relaţia între doza de
medicament şi concentraţia de medicament din plasmă şi biofază (locul de acţiune). În biofază, medicamentul interacţionează cu receptorul,
având ca rezultat efectul farmacologic.
1
Până nu demult, când agenţii anestezici intravenoşi erau utilizaţi pentru inducerea sau menţinerea anesteziei, aceştia se administrau
manual (cu mâna) sau cu ajutorul pompelor de perfuzie simple (anestezistul calcula perfuzia în funcţie de greutatea corporală
a pacientului). Măsurarea în linie a concentraţiilor nu este posibilă, iar ecuaţiile poli-exponenţiale necesare pentru estimarea
concentraţiilor necesită puterea amplă de procesare a unui computer. Pe baza muncii de pionierat a doctorilor Kruger-Thiemer
2
şi Schwilden et al.
3
, s-a dezvoltat conceptul de TCI în anii 1980 şi la începutul anilor 1990, pe măsură ce progresele în tehnologia
calculatoarelor făceau posibile predicţiile în linie ale concentraţiilor de medicament.
Comportamentul farmacocinetic al celor mai multe medicamente anestezice poate fi descris matematic printr-un model în
3 compartimente: de obicei sunt descrise un compartiment central (V1), un compartiment bogat vascularizat (V2) şi un compartiment
slab vascularizat (V3). Transferul medicamentului în diferite compartimente (distribuţie) este descris prin constantele ratei (k
12
, k
21
, k
31
şi k
13
) sau clearance-uri. Metabolizarea medicamentului este descrisă prin constanta ratei k
10
(Fig. 2). Scopul tehnicilor TCI este utilizarea
modelării farmacocinetice pentru calculul ratelor de perfuzie necesare pentru obţinerea concentraţiei plasmatice dorite. Astfel, în
loc să specifice o rată de perfuzie, utilizatorul specifică o concentraţie „ţintă”, bazată pe raţionamentul clinic. Atunci când este vizată
o concentraţie în compartimentul plasmatic, acest lucru se numeşte „TCI vizată în plasmă în buclă deschisă”. Atunci când este vizată
o anumită concentraţie în compartimentul de acţiune, acest lucru se numeşte „TCI vizată la locul de acţiune în buclă deschisă”.
cl2
k
12
k
21
k
31
k
10
k
13
Clearance cl1
V2
Compartiment
periferic
Compartiment
central
V1 V3
cl3
Compartiment
periferic
Fig. 2: Reprezentare schematică a modelului în trei compartimente utilizat pentru perfuzii controlate de o concentraţie ţintă.
Pentru agenţii anestezici, locul de acţiune (sau biofaza) nu este plasma
4
ci creierul, unde concentraţiile nu pot fi măsurate direct. Până
la începutul anilor 1990, se considera că echilibrul sânge-creier se realizează practic instantaneu. Prin urmare, primele sisteme TCI vizau
toate plasma. Pentru multe medicamente, relaţia între concentraţia plasmatică şi efectul clinic era descrisă de obicei în raport cu Cp50
sau Cp95 (concentraţiile necesare pentru obţinerea unui efect clinic specificat la 50%, respectiv 95% din pacienţi). Pentru exemple,
consultaţi Ausems et al.
5
În anii 1990, devenea tot mai răspândită convingerea că după modificarea concentraţiei plasmatice există o întârziere temporară până
la echilibrarea concentraţiei plasmatice şi a concentraţiei la locul de acţiune. Efectul clinic se modifică odată cu concentraţia la locul
de acţiune, aşadar, pentru majoritatea medicamentelor, rata de transfer a medicamentului către şi dinspre locul de acţiune poate fi
caracterizată de durata efectului medicamentului
6,7
. Aceasta înseamnă că efectul poate fi transformat în concentraţie, conducând astfel
la o abordare cantitativă. Concentraţia la locul vizat se numeşte „concentraţie la locul de acţiune”, iar compartimentul corespunzător
8
(consultaţi Fig. 3) se numeşte „compartimentul locului de acţiune”. Deoarece cantitatea efectivă de medicament care pătrunde în creier
este foarte mică, compartimentul locului de acţiune poate fi considerat fără volum, constanta ratei k
1e
poate fi ignorată, iar constanta
ratei k
eo
poate fi utilizată pentru a descrie rata echilibrării între compartimentul plasmatic şi compartimentul locului de acţiune.